George Coşbuc – In opressores

Tu te plângi că milă nu-i?
Mai aştepţi tu mila lui?
Haina el ţi-o ia din cui,
          Pânea de pe masă.
Casa ta, şi ei stăpâni!
Prindeţi ce vă cade-n mâni,
Şi-i loviţi la mir, români,
          Că-i la voi acasă.

Numai temniţi ne-au zidit,
Numai lanţuri au gătit,
Numai cuie-au făurit,
          Cruci de schingiuire:
Dar, pe moşi şi pe nepoţi,
Şi pe iad, pe dracii toţi,
Nu mai vrem să fim iloţi,
          Nu vrem umilire!

Noi ne-am plâns şi-am plâns de-ajuns,
Ne-au bătut, şi ne-am ascuns;
Ne-au scuipat, şi n-am răspuns –
          Am crezut în soarte.
Noi murim de mii de ori:
Şi e laş aşa să mori!
Sus, români! Suntem datori
          Numai cu o moarte

Prigoniţi de soarte noi?
Slabi şi de virtute goi?
Laşi copii din taţi eroi?
          E minţit cuvântul!
Azi ne prigonesc acei
Cari ne cred bărbaţi mişei,
Că privim tăcând la ei
          Cum ne-nchid mormântul.

Staţi cu mâna-n sân, flăcăi?
N-auziţi plângând prin văi?
Ceru-i roşu de văpăi
          Şi se umflă vadul:
Dumnezeu ni-e-ntr-ajutor!
Dacă şi el e de-ai lor,
Nu-l mai vrem ocrotitor:
          Ne-nfrăţim cu iadul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *