Arhiva etichetelor: Avram Iancu

Serbarea naţională de la Ţebea, 2014

În acest an, Serbările Naționale de la Țebea vor avea loc mai repede cu o săptămână față de anii trecuți. Motivul este suprapunerea Serbărilor cu hramul Mănăstirii Prislop.

Dacă s-ar fi respectat obiceiul, acela ca Serbările de la Țebea să aibe loc în a doua duminică a lunii septembrie, comemorarea Eroului Național Avram Iancu s-ar fi suprapus cu hramul Mănăstirii Prislop – Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie).

Pentru ca Biserica să fie reprezentată la Țebea de înalții ierarhi ai Bisericii Ortodoxe, autoritățile județene au luat decizia de a devansa cu o săptămână festivitățile din Țara Moților. Astfel, serbările vor avea loc duminică, 7 septembrie.

„Decizia a fost luată la solicitarea Bisericii. Mitropolitul, Episcopul nostru vor să participe la comemorarea de la Țebea și nu puteau fi în același timp în două locuri”, a declarat pentru Hunedoara Liberă.ro Sorin Vasilescu, prefectul județului Hunedoara.

Sursa: hunedoaralibera.ro

Serbarea naţională de la Ţebea, 2013

Duminică 15 septembrie 2013 se vor desfăşura „Serbările Naţionale – Ţebea 2013″, închinate memoriei lui Avram Iancu.

Ceremonialul public va avea loc la Complexul Istoric din localitatea Ţebea, comuna Baia de Criş, judeţul Hunedoara, după următorul program:
– ora 11,00 – 13,00 – Ceremonia depunerii de coroane şi slujba religioasă de pomenire;
– ora 13,00 – Evocare istorică, mesajele autorităţilor.

Manifestările vor continua cu un spectacol folcloric susţinut de formaţii şi interpreţi de muzică populară.

Sursa: prefecturahunedoara.ro

Adrian Păunescu – Iancu la Ţebea

Ce veşti mai aveţi voi români despre Iancu
Să spună ce ştiu toţi acei care ştiu,
Ce veşti să avem, suntem oastea lui Iancu
La Ţebea, la Ţebea, eroul e viu.

Eroul ne cheamă, ne cheamă la Ţebea
Al nostru frumos, pătimit crăişor,
Aici ne rugăm pentru Iancu, la Ţebea,
Roş, galben, albastru – altar tricolor.

Popor românesc, nu uita niciodată
Că nu eşti urmaş de fricoşi şi bastarzi,
La tine acasă cât faci ochii roată
De dragul eroilor veşnic să arzi.

La Ţebea foşnesc româneşte gorunii
Şi-ntreg calendarul se-aude pe drum
Şi clopote fierb untdelemnul furtunii
La Ţebea, la Ţebea, la Ţebea acum.

Şi nu e român omul care în viaţă
O dată măcar, într-un ceas minunat,
Pe sine privindu-se parcă în faţă
Lui Iancu Avram nu i s-a închinat.

Tu, Iancule sfânt, ne-ai purtat idealul
La Ţebea venim, fiii tăi te cinstesc,
Lui Iancu-nchinare, trăiască Ardealul,
Trăiască întregul popor românesc.

Avram Iancu, eroul rămas veşnic în conştiinţa naţiunii române – Partea a IV-a

„Ultima mea voinţă. Ultimul dor al vieţii mele e să-mi văd naţiunea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acum, durere fără mult succes, ba tocmai acum cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea: un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară şi hotărât dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutoriu la înfiinţarea unei Academii de drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele”. Acesta este testamentul lui Avram Iancu, redactat la 20 decembrie 1850, la Câmpeni, în Munţii Apuseni. Începând de acum, viaţa lui Iancu ia o altă turnură şi începe drama sa sufletească care va fi, de fapt, drama istorică a naţiunii române înşelate de mincinosul împărat habsburgic la finalul revoluţiei. El refuză onorurile, decoraţiile şi funcţiile importante pe care i le-a făcut Curtea de la Viena şi continuă să păşească pe drumul ales cu ani în urmă, acela alături de românii săi, de moţii săi dragi, din rândul cărora provenea şi cu care s-a identificat până la moarte. Spre deosebire de alţi fruntaşi paşoptişti care, beneficiind chiar de lupta românilor în revoluţie, au urcat scara ierarhiei sociale, Avram Iancu se retrage în munţii săi pe care îi colindă însingurat şi îndurerat. Ultima perioadă a vieţii Avram Iancu şi-a petrecut-o într-o stare de adâncă dezamăgire generată de refuzul împăratului de a acorda drepturile naţionale şi sociale promise românilor şi pentru care ei şi-au adus jertfa de sânge. Cât despre afirmaţiile că ar fi fost nebun, acestea sunt total neadevărate atât prin prisma declaraţiilor apropiaţilor săi, oameni de o probitate morală de netăgăduit, cum au fost Axente Sever, Al. Papiu Ilarian, Ilie Măcelariu, Mihai Andreica, ş.a. cât şi a lucrărilor mai recente. Pribegia sa a fost o alegere de care sunt capabile numai marile caractere, numai oamenii superiori şi cei dispuşi la sacrificiu în numele convingerilor animate de un uriaş spirit şi ideal naţional. A continuat să fie iubit şi venerat de moţi pe întreg cuprinsul Apusenilor, Zarandului şi nu numai! Şi pentru această perioadă, cuvintele generalului Luders, comandantul armatelor ţariste dar şi cele ale combatanţilor maghiari care au luptat împotriva lui Iancu se dovedesc a fi cât se poate de relevante: „Iancu a cucerit încrederea neţărmurită şi dragostea poporului său… naţiunea română vede în persoana lui pe eroul şi conducătorul său” sau „… poporul său… îl socotea trimis de la Dumnezeu. De aceea îl respectau şi îl iubeau. Apărea între ai săi întotdeauna mai strălucitor decât alţii… Încrederea aceasta şi-a câştigat-o prin caracterul său, prin judecăţile drepte, prin sfatul, ţinuta şi învăţăturile pe care le împrăştia”. Cârdăşia mârşavă a reacţiunii şovine maghiare şi a Curţii de la Viena în exercitarea unor atrocităţi morale şi chiar fizice asupra lui Avram Iancu, după sfârşitul revoluţiei, desconsiderarea idealurilor naţionale ale românilor, crearea monstruosului Imperiu Austro-Ungar, în anul 1867, şi declanşarea politicii de deznaţionalizare a românilor din Transilvania, au agravat starea de sănătate a acestuia grăbindu-i sfârşitul la 10 septembrie 1872, în localitatea Baia de Criş (din Zarand), la numai 48 de ani. Iancu îşi doarme somnul de veci la Ţebea, lângă gorunul lui Horea.

Cel mai mare erou naţional al românilor transilvăneni va rămâne veşnic în conştiinţa întregii naţiunii române. Cu siguranţă, versurile „Marşului” său „Iancule mare, / Bravule tare, / Cu noi să fii, / Tu însoţeşte / Şi însufleţeşte / Pe ai tăi fii…” i-au însoţit şi i-au însufleţit pe români, odată cu descătuşarea conştiinţei lor naţionale, la care Avram Iancu şi-a adus contribuţia sa divină, în momentele cruciale viitoare ale istoriei lor: 1859 – Unirea Moldovei cu Ţara Românească, 1877 – Războiul de Independenţă, 1918 – Unirea Transilvaniei cu România, 1944 – Eliberarea părţii de nord-vest a României de sub ocupaţia horthystă.

Poate că nimeni nu a evidenţiat mai bine veşnicia memoriei lui Avram Iancu ca marele patriot Vasile Goldiş, la împlinirea a 100 de ani de la naşterea acestuia: „… Ţie ne închinăm, Avram Iancu, fiindcă mai presus de toate scripturile, de toate oratoriile, de toate savantlîcurile, mai presus de toate memoriile, de toate … diplomatizările, vitejeasca ta făptuire, sîngele Moţilor vărsat cu atîta belşug … înfrîngerea desăvîrşită în luptă a îndîrjitului inamic, însăşi jertfa vieţii tale … acea făptuire şi această jertfă au întemeiat definitiv dreptul integral al neamului nostru la libertatea şi unitatea naţională… Tu, Iancule, şi Moţii tăi, aţi trăit şi aţi murit pentru dreptate şi libertate. Idealul acesta rămîne la temelia vieţii noastre naţionale. Pentru izbîndirea şi desăvîrşirea acestui ideal vor trăi şi vor muri generaţiile, cari te urmează. Ci tu dormi liniştit, Iancule, acolo la pragul bisericuţei din Ţebea, în umbra gorunului lui Horea, geniul tău veghează deasupra naţiunii române”.

Sursa: Foaie Naţională

Avram Iancu, eroul rămas veşnic în conştiinţa naţiunii române – Partea a III-a

Despre participarea lui Avram Iancu la revoluţia paşoptistă de la 1848-1849, din Transilvania, s-a scris mult şi frumos. Acest episod grandios, din viaţa „Crăişorului munţilor” şi al istoriei românilor, a captat atenţia deosebită a istoricilor noştri care l-au gratulat în cuprinsul a numeroase lucrări: memorii, monografii, lucrări de doctorate, comunicări ştiinţifice, simpozioane, studii şi articole, cărţi, şi capitole ale compendiilor de istorie românească apărute de-a lungul timpului. Toate acestea au ca numitor comun reconstituirea pentru posteritate a acelui glorios moment istoric, reuşind să-l plaseze pe Avram Iancu în conştiinţa colectivă românească dar şi europeană ca pe unul dintre cei mai mari eroi ai evenimentelor Revoluţiei de la 1848, atât de la noi cât şi din Europa. Relevante pentru activitatea revoluţionară a lui Avram Iancu sunt fără îndoială şi cele trei adunări popular-naţionale de la Blaj – 18/30 aprilie, 3/15 mai şi 13/25 septembrie 1848 – în care românii transilvăneni au susţinut nerecunoaşterea unirii savamolnice, impuse de revoluţionarii maghiari, a Transilvaniei cu Ungaria. În mod deschis, ei au cerut întrunirea unei diete constituită din aleşii românilor, germanilor şi maghiarilor, constituită după proporţionalitatea fiecăreia dintre naţiunile respective. Dintre toate aceste adunări naţionale româneşti, de la Blaj, se detaşează cea din 3/15 mai 1848 la organizarea căreia Avram Iancu a avut o contribuţie majoră. Atunci, peste 40.000 de români din toată Transilvania: zonele Someş, Târnava, Mureş, Făgăraş, Sibiu, Năsăud, Hunedoara, Ţara Bârsei şi Munţii Apuseni, la care s-au adăugat, potrivit propriilor convingeri, saşii conduşi de revoluţionarul umanist sas Stefan Ludwig Roth. La această adunare toţi cei prezenţi au aprobat „Petiţiunea naţională!” care, între altele, prevedea: recunoaşterea naţiunii române ca naţiune de sine stătătoare şi parte întregitoare a Transilvaniei, dreptul românilor de a fi reprezentaţi în Dieta Transilvaniei şi în funcţii proporţional cu numărul românilor din principat, desfiinţarea iobăgiei fără despăgubiri, libertatea bisericii române, dreptul de a utiliza limba română în administraţie şi instanţele judecătoreşti, învăţământ în limba română de toate gradele, etc. Adunarea de la Blaj a dispus unanim înfiinţarea gărzilor naţionale româneşti şi a Comitetului Naţional Român. Dovada de netăgăduit a ralierii, fără rezerve, a revoluţionarilor români la idealurile revoluţiei paşoptiste europene „libertate, egalitate şi frăţietate” o reprezintă dorinţa acestora de a crea un front comun al tuturor naţionalităţilor din Transilvania îndreptat împotriva Imperiului Habsburgic, exprimată fără echivoc, clar şi deschis de Avram Iancu: „Fraţilor! Credeţi-ne nouă că noi… prea hotărât credem că… maghiarul, de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără român, nici românul fără maghiar”. Datorită intransigenţei revoluţionarilor maghiari, conduşi de Ludovic Kossuth, a urii lor faţă de români, a dorinţei acestora de a uni cu forţa Transilvania la Ungaria şi a declanşării unui război de nimicire a românilor transilvăneni, acest plan de unire al tuturor naţionalităţilor nu s-a putut realiza! Fără a intra în amănunte, antiromânismul, şovinismul, exclusivismul etnic şi ura ancestrală, manifestată de unguri şi capii lor revoluţionari, faţă de români, constituie principala cauză a înlăturării oricăror punţi de înţelegere dintre revoluţionarii români şi maghiari şi a înfrângerii celor două revoluţii, de la 1848-1849! Politica reacţionară, total antiromânească, a guvernului revoluţionar maghiar condus de Ludovic Kossuth, după anexarea brutală a Transilvaniei la Ungaria, a dus la izbucnirea unui adevărat război în această străveche ţară românească în cadrul căruia românii îşi apărau drepturile naţionale şi sociale. Imediat după cea de-a treia adunare a românilor de la Blaj, aceştia au trecut la organizarea politică şi militară a Transilvaniei. S-au înfiinţat 15 prefecturi fiecăreia aparţinându-i o legiune iar Comitetul Naţional Român îndeplinea rolul unui adevărat guvern românesc. Conducătorii prefecturilor şi legiunilor erau numiţi din rândul tinerilor intelectuali români transilvăneni dar unele erau conduse şi de români moldoveni şi munteni veniţi de peste munţi după înfrângerea revoluţiilor din Muntenia şi Moldova. Începând cu luna octombrie 1848, devine tot mai elocvent rolul determinant pe care Avram Iancu îl avea în derularea evenimentelor revoluţionare. Sub coordonarea sa legiunile armate româneşti au alungat reprezentanţii administraţiei nobiliare maghiare şi au dezarmat gărzile acestei nobilimi. În cea mai mare parte a Transilvaniei a fost instaurată administraţia românească, a fost introdusă limba română ca limbă oficială, au fost numiţi funcţionari şi judecători români. Datorită ofensivei „armatei revoluţionare maghiare” conduse de Iosef Bem (începând cu decembrie 1848), şi a represiunii barbare declanşate de acesta, la ordinul lui Kossuth, împotriva românilor, a organizării „tribunalelor de sânge” şi a „echipelor de vânătoare de români” care au ucis mişeleşte şi în mod laş mii de români ardeleni, Avram Iancu organizează apărarea Munţilor Apuseni ca pe o adevărată „ţară românească”. În această etapă a evenimentelor revoluţionare, Avram Iancu ocupă un loc distinct, predominant care i-a conferit statutul de strălucit conducător militar şi politic al tuturor românilor. În aceste momente de răscruce pentru naţiunea sa Avram Iancu arată „geniul său organizatoric… dovedit în multiple împrejurări grele. El n-a avut un plan în înţelesul militar academic. Avea aşa numitul „ochi al câmpului de bătaie”. A acţionat permanent potrivit împrejurărilor ivite. Totdeauna aprig cu acţiunile duşmănoase, bun cu cei năpăstuiţi, drept şi omenos cu oricine îi cerea ocrotire sau suferise vreo nedreptate, indiferent de naţionalitate”. În reuşita acestei organizări, administrative, politice şi militare, a Munţilor Apuseni, în fapt a apărării naţiunii române aflate atunci în faţa pericolului de a fi nimicită de ancestralul duşman maghiar, Iancu a avut de partea sa sprijinul necondiţionat al minunaţilor săi moţi care credeau atât de mult în el încât l-au supranumit „Craiul munţilor”. Deosebit de relevantă a rămas pentru noi descrierea profilului moral al acestor bravi români făcută de marele istoric Nicolae Bălcescu: „Fost-am de am văzut eu însumi pe acei îngrozitori moţi… hrănind o ură fanatică către duşmanii lor, astfel cum trebuie să fie orice popor în războaiele naţionale, dar am găsit întrânşii multe simţăminte omenoase, înalte şi generoase. În acea vreme când inima îmi era zdrobită, căci din toate părţile vedeam naţionalitatea română călcată şi strivită de duşmani străini, fusei fericit a găsi acolo pe acele piscuri uriaşe, pe deasupra norilor, o naţionalitate şi o viaţă românească înfocată şi puternică… Seara, după ce toată ziua străjuiau petecile, se hărţuiau şi luptau cu duşmanii, îi vedeai adunaţi pe lângă focuri care povestind… Apoi cu toţii, juni, bărbaţi şi bătrâni se puneau de făceau să răsune văile munţilor de cântări de vitejie şi naţionalitate mai cu seamă, de vreo puternică şi frumoasă a d-lui Andrei Mureşanu pe care o cântau chiar şi în mijlocul focurilor şi a urletelor de tunuri”. Având astfel de oameni în jurul său, Avram Iancu a înfăptuit actul glorios al luptelor din cetatea Munţilor Apuseni. Armatele maghiare conduse de Hatvani, Kemeny Farkas şi Vasvari Pal au suferit înfrângeri consecutive catastrofale în confruntările cu oastea populară a lui Iancu aflată sub conducerea prefecţilor Axente Sever, Simion Balint, Ioan Buteanu, Vasile Moldoveanu, Petre Dobra ş.a. Referindu-ne doar la ultima dintre acestea, cea de la Fîntînele (6 iulie 1849), rămasă în istorie ca „unul dintre cele mai înălţătoare episoade ale revoluţiei române” în ansamblu, nu putem să nu remarcăm că „Avram Iancu îşi făcuse datoria de comandant al acestei rezistenţe. O organizase din vara anului 1848, o condusese prin grele încercări timp de 7 luni; el reprezenta acum însuşi poporul român din Transilvania…” dar nu numai ci şi pe fraţii români din Moldova şi Ţara Românească care în anul 1848 au înscris ţările lor pe orbita revoluţiei paşoptiste europene şi cu care românii transilvăneni prezenţi la Adunarea de la Blaj (3/15 mai 1848), printr-o înălţătoare pildă de conştiinţă naţională, şi-au manifestat deschis dorinţa de a se uni într-un singur stat: „Noi vrem să ne unim cu ţara”. Peste timp ne-au rămas numeroase mărturii despre eroicele lupte din Munţii Apuseni purtate de bravii moţi ai lui Avram Iancu, demni urmaşi ai marilor daci, sacrificiile şi lipsurile îndurate de ei în timpul acestui război. Din multitudinea acestora, de reţinut sunt, în primul rând, cele aparţinând combatanţilor aşa cum este şi aceea a lui Vasile Moldoveanu, prefect în revoluţie, cuprinsă în „Memoriile” sale: „Nu ştiu cum era cu putinţă să trăim în acele timpuri. Făceam ştrapate care ţi s-ar părea că întrec puterile omului. Susţineam lupte îndelungi şi disperate. Porneam în vreo direcţie către marginile munţilor şi niciodată nu aveam proviziune în traistă barem de-o mâncare bună. Dacă avea careva dintre noi o bucată de pâine sau mălai, le lipsea celorlalţi, şi o bucată o împărţeau de multe ori în 10 – 15 părţi, iar dacă ne puteam ospăta cu o bucată de mălai şi cu o oală de lapte covăsit, două zile nici nu ne mai gândeam la mâncare. Viaţa în noi o susţinea mai mult entuziasmul ce ni-l inspira sfinţenia cauzei pe care o apăram”. Dar relatări semnificative cu privire la eroismul românilor conduşi de Iancu au fost făcute chiar şi de contele Kemeny Farkas, comandantul ungur învins ruşinos de Avram Iancu, într-un raport din 17 iunie 1849: „Românii sunt cel puţin 70.000, dintre care înarmaţi cu puşti sunt aproximativ 10.000; ceilalţi au lănci. Se bat mai bine ca soldaţii lui Puchner (comandantul suprem al armatelor imperiale), sunt fanatizaţi şi desperaţi. Dacă îi goneam de pe un deal, fugeau cu schimbul pe celălalt. Fugeau bine, parcă ar fi avut aripi la opinci, pe când soldaţii mei scoteau limba şi se rostogoleau de pe muchie. A-i învinge în modul acesta este cu neputinţă.” La fel, pe aceleaşi coordonate, publicaţia de limbă maghiară „Honved”, de la Cluj, publica în acele zile declaraţia căpitanului ungur Gabany care recunoştea superioritatea combativă a luptătorilor moţi: „La munte, fiecare tufă, fiecare colină, fiecare stâncă trebuie cucerite rând pe rând şi, după ce ai luat-o, tot n-ai câştigat nimic, deoarece inamicul se îndepărtează pe cărări ascunse, dar bine cunoscute de el şi apare în spatele tău. Prin urmare, nu poţi numi al tău decât punctul pe care stai în ultimul moment. Între Zlatna şi Abrud se întinde un defileu îngust, pe care numai văzându-l îţi poţi da seama ce înseamnă războiul cu românii. Imaginează-ţi o vale adâncă, înconjurată cale de patru ceasuri de vârfuri înalte; adaugă apoi baricadele, podurile stricate şi după fiecare arbor câte un român… şi după aceea te vei lămuri de felul de luptă al moţilor. Nu sunt laşi, după opinia celor mai experimentaţi ofiţeri, şi rezistă mai bine în luptă…”

Rolul extraordinar pe care Avram Iancu l-a avut în această etapă a evenimentelor revoluţionare este susţinut şi de realitatea că el a reuşit să apere şi să păstreze liberă zona Munţilor Apuseni, în condiţiile în care în mai 1849 Transilvania şi Banatul (cu excepţia Timişoarei) fuseseră cotropite de armata ungară. Munţii Apuseni au devenit atunci ultima zonă de rezistenţă a românilor din timpul revoluţiei paşoptiste, în întregul ei. Planul de apărare conceput de Iancu se axa pe avantajele oferite de terenul muntos şi de condiţiile naturale care făceau din Munţii Apuseni o adevărată cetate naturală greu accesibilă. În viziune sa de bun strateg Iancu a organizat militar şi a determinat întărirea localităţilor importante din munţi, Abrud, Zlatna, Câmpeni şi Turda precum şi apărarea celor trei principale căi de acces spre interiorul munţilor respectiv Valea Arieşului, apărată de Simion Balint, zona dinspre Zlatna, apărată de Axente Sever şi partea Zarandului, apărată de Ioan Buteanu. Cetatea Munţilor Apuseni a rezistat până în luna iunie 1849 când au intervenit trupele Rusiei ţariste şi cele habsburgice, intervenţie care, de altfel, a generat înfrângerea definitivă a armatelor aşa zise revoluţionare maghiare.

Avram Iancu a rămas personalitatea cea mai luminoasă a acestui capitol eroic din istoria românilor şi pentru faptul că el s-a identificat total cu lupta şi aspiraţiile sociale şi naţionale ale ţăranilor moţi români din rândurile cărora provenea. Această realitate i­a permis să conştientizeze, înaintea multor altor fruntaşi revoluţionari români transilvăneni, că „nu cu argumente filozofice şi umaniste vei putea convinge pe aceşti tirani (referire la duşmanul ancestral maghiar – n.n.), ci cu lancea, ca Horea”.

Sursa: Foaie Naţională