George Coşbuc – Cântec

Româneşte-aşa a fost:
Să te-nduri, după putere,
Să fii bun cu cel ce-ţi cere
          Milă şi-adăpost!

Doine din caval să cânţi
Cum te-nvaţă-n codri vântul;
Când e horă-n sat, pământul
          Vesel să-l frămânţi.

Româneşte-aşa a fost:
Nendurat să dai din coate
Când duşmanul vorbă-ţi scoate
          Că eşti slab şi prost!

Când vrăjmaşii vin sumeţi
Să ne calce scumpa ţară,
Tu-i izbeşti şi-i dai afară,
          Minte să-i înveţi.

Româneşte-aşa a fost –
Ştim şi noi ce se cuvine,
Şi-mpărţim şi rău şi bine
          Cum e mai cu rost!

George Coşbuc – In opressores

Tu te plângi că milă nu-i?
Mai aştepţi tu mila lui?
Haina el ţi-o ia din cui,
          Pânea de pe masă.
Casa ta, şi ei stăpâni!
Prindeţi ce vă cade-n mâni,
Şi-i loviţi la mir, români,
          Că-i la voi acasă.

Numai temniţi ne-au zidit,
Numai lanţuri au gătit,
Numai cuie-au făurit,
          Cruci de schingiuire:
Dar, pe moşi şi pe nepoţi,
Şi pe iad, pe dracii toţi,
Nu mai vrem să fim iloţi,
          Nu vrem umilire!

Noi ne-am plâns şi-am plâns de-ajuns,
Ne-au bătut, şi ne-am ascuns;
Ne-au scuipat, şi n-am răspuns –
          Am crezut în soarte.
Noi murim de mii de ori:
Şi e laş aşa să mori!
Sus, români! Suntem datori
          Numai cu o moarte

Prigoniţi de soarte noi?
Slabi şi de virtute goi?
Laşi copii din taţi eroi?
          E minţit cuvântul!
Azi ne prigonesc acei
Cari ne cred bărbaţi mişei,
Că privim tăcând la ei
          Cum ne-nchid mormântul.

Staţi cu mâna-n sân, flăcăi?
N-auziţi plângând prin văi?
Ceru-i roşu de văpăi
          Şi se umflă vadul:
Dumnezeu ni-e-ntr-ajutor!
Dacă şi el e de-ai lor,
Nu-l mai vrem ocrotitor:
          Ne-nfrăţim cu iadul.

George Coşbuc – Patria română

Patria ne-a fost pământul
Unde ne-au trăit strămoşii
Cei ce te-au bătut pe tine,
Baiazide, la Rovine,
Şi la Neajlov te făcură
Fără dinţi, Sinane,-n gură,
Şi punând duşmanii-n juguri
Ei au sfărâmat sub pluguri
Sângele Dumbrăvii-Roşii,
Asta-i patria română
Unde-au vitejit strămoşii!

Patria ne e pământul
Celor ce suntem în viaţă,
Cei ce ne iubim frăţeşte,
Ne dăm mâna româneşte;
Numai noi cu-acelaşi nume,
Numai noi români pe lume,
Toţi cu-aceeaşi soartă dată,
Suspinând cu toţi odată
Şi-având toţi o bucurie;
Asta-i patria română
Şi ea sfântă să ne fie.

Patria ne-o fi pământul
Unde ne-or trăi nepoţii
Şi-ntr-o mândră Românie
De-o vrea cerul, în vecie,
S-or lupta să ne păzească
Limba, legea românească,
Şi vor face tot mai mare,
Tot ce românismul are:
Asta-i patria cea dragă
Şi-i dăm patriei române
Inima şi viaţa-ntreagă.

George Coşbuc – În şanţuri

Burcel în şanţ muri strivind
     O tigvă păgânească,
Şoimu-n rădvan căzu răcnind:
     Moldova să trăiască!
Curcanul cel voinic şi bun,
     El, Peneş, spune-acestea,
Dar n-a spus tot. Eu vreau să spun
     Deplin acum povestea.

Burcel era oltean, un pui,
     Ajuns din întâmplare
Între flăcăii din Vaslui,
     Viteaz minune-mare.
Iar când muri, strivind în şanţ
     O tigvă păgânească,
Strigat-a bietul dorobanţ:
     Muntenia să trăiască!

Burcel şi Şoim, trăsniţi în zbor
     Căzură-n şanţ deodată;
Strigând deodată ţara lor
     Cea-n două despicată.
Alăturea de ei gemea
     Căzut şi căpitanul,
Izbit de moarte se trudea
     Cu ochii-nchişi sărmanul.

El auzise pe cei doi
     Ce spuseră-n cădere,
Şi jalnic se-nălţă-n noroi,
     Privindu-i cu durere.
Şi zise-apoi: „O ţară e,
     Cum una ni-e mânia!
Muntenia, Moldova – ce?
     Trăiască România!”

Atunci şi Şoimul şi Burcel
     Cu faţa înseninată
Priviră lung şi-adânc la el,
     Şi-au tresărit deodată.
Spre-acelaşi loc, spre nord privind,
     Şi sus apoi, tăria,
Toţi trei strigar-atunci murind:
     Trăiască România!

George Coşbuc – Cântec

Ţară-avem şi noi sub soare,
Şi-o râvnesc duşmani destui,
Dar prin vremi asupritoare
N-am lăsat-o nimănui.
E bogată, zici! Vezi bine,
E bogată, căci în ea
Multe inimi sunt, străine,
Şi-i frumoasă, că-i a mea.
Dacă-i mică, nu-i de-ocară,
Căci viteji în ea mai sânt,
Şi-apoi şi la noi în ţară
Creşte fierul din pământ:
Când voim, îl ştim culege,
Ştim cum să izbim cu el
Când duşmani lipsiţi de lege
Vin spre noi cu gând mişel.

Steag avem şi noi, străine,
Şi-l iubim cu jurământ.
Ziua răului când vine,
Ce frumos se zbate-n vânt!
E frumos şi steagul vostru,
Dar pe-al nostru de-l privesc
Tot mai mândru este-al nostru,
Şi mai sfânt, că-i românesc.
Rupt de-asprimile furtunii
Răscolite de duşmani
L-au purtat cinstit străbunii
Prin atât amar de ani.
De ne cheamă azi la moarte,
Veseli mergem la război:
Să dea Domnul să ni-l poarte
Şi nepoţii tot ca noi!

Ştim şi noi o lege sfântă,
Şi de-un veac de ani acum
Stăm cu ochii tot spre ţintă,
Mergem tot pe-acelaşi drum.
Pentru sfânta lege-a crucii,
Pentru limba ce-o vorbim:
Ce de-oţel pe săbii lucii
Pus-am noi de când trăim!
Ştie Dumnezeu de-i bine
Ori de facem vrun păcat –
Dar noi ştim c-aşa e bine
Să ţinem ce-am apucat.
Pentru lege, pentru limbă,
Noi cu gura prindem foc:
Numai vântul se tot schimbă,
Însă munţii stau pe loc.

Sunt şi neamuri mai cu nume,
Mai vestite la război;
Or fi multe poate-n lume,
Câte n-au ajuns la noi.
Dar noi ştim ce ne-nvăţară
Cei ce-au fost, şi când rostim
Vorba sfântă „neam şi ţară”
Noi, străine, tresărim.
Pentru cel ce ne iubeşte,
Tot ce-avem noi dăm cu drag,
Dar când neamul ni-l huleşte
Şi vrăjmaş ne vine-n prag,
Mii de oşti cu el s-aducă:
Noi suntem români destui
Când de piept cu noi s-apucă,
Aibă-l Ceru-n mila lui!