Arhiva etichetelor: tricolor

Ziua drapelului naţional

Ziua de 26 iunie a fost proclamată Ziua Drapelului Național prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. Conform legii, această zi va fi marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne.

Cele trei culori care apar pe steag ar fi fost folosite în documentele oficiale încă din timpul lui Mihai Viteazul şi se regăsesc şi pe diverse structuri de scuturi şi steme.

Drapelul tricolor a fost folosit prima data în Ţara Românească în 1834, ca steag de luptă, când domnitorul Alexandru Ghica a prezentat sultanului spre aprobare modelul drapelelor şi pavilioanelor navale de luptă.

Sursa: Romanian Global News

26 iunie – Ziua Drapelului Naţional

Tricolorul românesc este sărbătorit astăzi în toată România. Ziua drapelului naţional a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul Revoluţionar a decretat ca tricolorul să reprezinte principiul egalităţii, orientarea culorilor în sus semnificând verticalitatea.

O informatie o descoperim printre marturiile lui Jean Alexandre Vaillant, profesor si director al Colegiului „Sf. Sava” din Bucuresti (1831-1834), chemat din Franta si stabilit in Muntenia, in 1830, potrivit caruia Tricolorul ar fi fluturat pentru prima data in ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Plesuva (zona Comarnic – jud. Prahova). Astfel, arborarea, de catre francmasonul Vaillant, a Tricolorului – ca drapel al Principatelor – este cea mai veche atestare documentara a acestui fapt.

Conform legii, această zi va fi marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne.

Ziua Drapelului Naţional a fost sărbătorită marţi, 26 iunie, de la ora 10.00, printr-o ceremonie publică ce a avut loc în Piaţa Tricolorului din Bucureşti, situată în faţa Palatului Cercului Militar Naţional.

În cadrul acestei ceremonii, organizată de Ministerul Apărării Naţionale împreună cu Instituţia Prefectului şi Primăria Municipiului Bucureşti, Drapelul naţional a fost binecuvântat de un preot militar şi a fost ridicat pe catargul din piaţă, în acordurile Imnului naţional al României.

La acest eveniment au participat reprezentanţi ai unor instituţii civile, militare şi religioase, ataşaţi militari străini acreditaţi la Bucureşti, veterani de război, cadre militare în rezervă şi în retragere.

Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” vernisează, cu acest prilej, de la ora 13.30, expoziţia „Istoria drapelului naţional, 1830-2012″, care va prezenta drapelele şi stindardele Armatei române de la înfiinţarea lor, în anul 1834, şi până în prezent, precum şi accesorii ale acestora.

Militari din celelalte garnizoane din ţară şi din teatrele de operaţii vor participa la ceremoniile publice de înălţare a Drapelului naţional.

Ziua Drapelului Naţional a fost proclamată prin Legea nr. 96/1998 şi se sărbătoreşte în fiecare an la data de 26 iunie.

Surse: Romanian Global News, Cuvântul liber

Victor Eftimiu – Tricolorul

Descopere-te-n faţa drapelului ce vine
Purtat de mâini voinice în sunet de fanfare…
În fiorul de mărire ce-şi taie drum prin tine
Vorbeşte vitejeasca, străvechea-mbărbătare –
Descopere-te-n faţa drapelului ce vine!

E ros de gloanţe steagul, dar soarele s-adună
Şi firele-i de aur s-aprind în foc şi ard,
Mătasa învechită acuma-i o cunună
Şi nu mai pare zdrenţe al patriei stindard,
Căci razele de soare pe fruntea lui s-adună…

Cu soarele în creştet porneşte Tricolorul
Şi goarnele răsună, şi inimile bat –
Cu ochii plini de lacrimi s-opreşte trecătorul:
Un frate scump el vede în orişice soldat,
Şi toţi sunt mari în clipa când trece Tricolorul!

Ce mari sunt toţi acuma! Drapelul zdrenţuit
E mult mai sfânt ca pânza bogată din altar:
Nu fumul de tămâie şi nu sfinţitul dar
Al cuminecăturii cu roşu l-au stropit,
Ci sângele atâtor Cristoşi ce s-au jerfit…
Un trup străpuns de gloanţe fu masa lui de-altar,
Şi soarele, şi ploaia, şi vântul l-au boltit –
Închină-te, când trece drapelul zdrenţuit!

Drapelu-i mărturia izbânzilor trecute,
Mândria cea de astăzi şi visul necurmat,
Şi-aşa cum trece-n soare măreţ, înflăcărat –
Semeaţă mărturie a gloriei trecute –
Cu ochii duşi la locuri pe unde-a fluturat,
Drapelul îşi visează fâşiile pierdute!…

Originea tricolorului românesc

Cele trei culori ale drapelului românesc – albastru, galben şi roşu – sunt de origine straveche, iar reunirea lor pe stindardul national are adânci semnificatii istorice, exprimând dainuirea noastra neîntrerupta in vatra unde ne-am plamadit ca popor, legaturile permanente între românii de pe ambii versanti ai Carpatilor, idealurile de unitate si independenta nutrite cu ardoare de neamul românesc de-a lungul întregii sale existente.

Introducerea celor trei culori – albastru, galben şi roşu – pe drapelul românesc, s-a înfaptuit la 14 octombrie 1834, cu aprobarea Înaltei Porti, de catre Alexandru Dimitrie Ghica, domnitorul Ţării Româneşti (1834 – 1842).

La cererea domnului muntean, sultanul a încuviintat printr-un hatiserif înfatisarea steagurilor pentru navele comerciale românesti si unitatile ostirii pamântene. Pentru corabiile negustoresti se prevedea „steag cu fata galbena si rosie, având pe dânsul stele si la mijloc pasare albastra cu cap”, iar pentru armata, „steag cu fata rosie, albastra si galbena, având si acesta stele si pasare cu cap în mijloc.”

Asadar, drapelele cu care au fost înzestrate unitatile militare muntene în toamna anului 1834, primele din istoria armatei românesti moderne, erau tricolore, având benzile dispuse orizontal, „rosu deasupra, galben la mijloc si albastru jos. În mijlocul câmpului pânzei, pe un scut alb, se afla o acvila cu zborul luat, încoronata princiar si cruciata cu aur.”

În porunca data ostirii, cu prilejul înmânarii lor solemne, domnitorul arata, între altele, ca „steagurile acestei de Dumnezeu pazite tari din vechime au fost fala ostirilor sale si semnele slavei lor… Militia româneasca, organizata pe temeiuri de regula si disciplina, dobândeste iarasi acel drept din vechime si primeste steagurile sale cu fetele nationale”, lasând a se întelege ca tricolorul reprezinta neamul românesc, este expresia fiintei sale nationale, simbolul sacru catre care se îndreapta aspiratiile tuturor românilor adunati în jurul lui.

În 1848, în toiul revolutiei, însa, tricolorul a devenit în Ţara Româneasca însemnul national, principalul element constitutiv al drapelului de stat. Guvernul revolutionar, prin decretul nr. 1, din 14 iunie 1848, a hotarât ca drapelul tarii sa aiba „trei culori: albastru, galben si rosu”, iar pe pânza sa fie înscrise cuvintele „Dreptate, Fratie”. O luna mai târziu, „vazând cu nu s-a înteles înca cum trebuiesc facute stindardele nationale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou ca „stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis si rosu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical si vor fi aranjate în ordinea urmatoare: „lânga lemn vine albastru, apoi galben si apoi rosu fâlfâind”.

Adoptarea tricolorului ca drapel national nu s-a datorat însa unor situatii de conjunctura si nici influentelor straine, ci a urmat o veche traditie cu radacini adânci în lupta neamului nostru pentru unitate si neatârnare.

Este semnificativa, în acest sens, precizarea facuta în zilele revolutiei de ministrul treburilor din afara al Ţării Românesti, într-o nota adresata lui Emin Pasa: „Culorile esarfului ce purtam noi nu sunt de datina moderna. Noi le-am avut înca de mai înainte pe steagurile noastre”. Dar nu precizeaza de când anume.

Înlaturat odata cu interventia straina din toamna anului 1848, tricolorul va fi reintrodus ca drapel national la 1 septembrie 1863, de catre Alexandru Ioan Cuza. El avea însa culorile dispuse orizontal, redate rosu, galben, albastru, si se va mentine în aceasta alcatuire pâna în anul 1867, când punându-se din nou problema însemnului nostru national, comisia însarcinata cu stabilirea drapelului tarii si-a însusit propunerea lui N. Golescu, fostul pasoptist, „ca culorile sa fie asezate cum era la 1848″, adica vertical, în ordinea albastru, galben, rosu, care s-a pastrat pâna azi. Referindu-se la originea si semnificatia drapelului de stat, Mihail Kogalniceanu preciza în sedinta parlamentului din 26 martie 1867 ca: „Drapelul tricolor, cum era astazi, nu este drapelul Unirii Principatelor. El este un ce mai înalt. El este însusi drapelul neamului nostru, din toate tarile locuite de români.”

Rezulta de aici ca Mihail Kogalniceanu si generatia sa primisera tricolorul, prin traditie de la strabuni si o data cu el si explicatia însemnatatii pe care o reprezinta pentru toti românii. Este, deci, fara îndoiala ca în perioada moderna s-a pastrat o traditie mai veche, din batrâni, a tricolorului. Dar unde se afla izvorul de la care porneste traditia?

În cartea istoricului german J. F. Neigebaur, consacrata Transilvaniei si publicata la Brasov în 1851, se face mentiunea ca cele trei culori ale drapelului românesc sunt o mostenire de pe timpul Daciei Traiane.

Mergând înapoi, pe firul istoriei, constatam ca cea mai veche însemnare despre tricolor, ca formând culorile Daciei, se afla în Novella XI, data la 14 aprilie 535 de împaratul Justinian (527 – 565) cu prilejul fixarii teritoriilor supuse Arhiepiscopiei din Justiniana Prima, care cuprindea, alaturi de regiuni din Panonia Secunda, parti din fosta Dacie româna, formata din Dacia Cisdanubiana (Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis) si Dacia Transdanubiana, aceasta din urma fiind alcatuita din tinuturile vecine cu Dunarea, de la gura Tisei pâna la varsarea Oltului, ale Banatului si Olteniei.

Decretul imperial, care stabilea si însemnele acestor teritorii, descrie astfel stema Daciei Justiniane: „Din partea dreapta, în prima diviziune, scut rosu, în mijlocul caruia sunt vazute turnuri, însemnând Dacia de dincolo, în a doua diviziune, scut ceresc (de culoarea cerului, adica albastru), cu semnele tribului burilor, ale carui doua laturi (margini) sunt albe, iar mijlocul (câmpul dintre cele doua scuturi) auriu (galben)”.

În acest simbol heraldic, scutul albastru, cu însemnele tribului burilor, reprezenta acea parte a Daciei Traiane aflata înca sub stapânirea efectiva a lui Justinian, respectiv Banatul si Oltenia de azi, sau fosta Dacie Malvensis, locuita de buri, cel mai reprezentativ trib al dacilor, precum si o zona a Transilvaniei, ce se întindea de-a lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Muntii Apuseni, unde sapaturile arheologice au confirmat existenta asezarilor romane pâna în secolul al Vl-lea, adica fosta Dacie Porolissensis.

Scutul rosu, însemnând Dacia de dincolo, se refera la sudul si centrul Moldovei, alta parte a Daciei Traiane pe care Imperiul roman de rasarit o considera posesiune a sa, cel putin în principiu, aflata însa în afara teritoriului detinut efectiv de catre romani.
Precizarea Dacia de dincolo, avea în vedere tocmai pozitia geografica si politica deosebita a acestei parti a Daciei. Mijlocul auriu, respectiv câmpul galben dintre cele doua scuturi (rosu si albastru), reprezinta, fara îndoiala, Muntenia de astazi sau fosta Moesie inferioara.

Se stie ca armatele lui Justinian, urmarind refacerea Imperiului roman în vechile lui hotare, au cucerit Africa de nord-vest de la vandali, Italia de la ostrogoti, sudul Spaniei de la vizigoti, iar gepizilor le-a luat teritoriile dintre Tisa si Dunarea de jos, întinzându-si stapânirea în Banat, Muntii Apuseni, Oltenia si Muntenia.

Imperiul roman de rasarit era exprimat prin prezenta pe stema Daciei Justiniane a însemnelor tuturor provinciilor fostei Dacii Traiane, atât a celor de la sudul Carpatilor, cât si a celor de la nordul lor.

Prin urmare, cele trei culori, rosu la dreapta, galben la mijloc si albastru la stânga, din stema Daciei Justiniane, asezate în ordinea si în pozitia culorilor drapelului românesc de astazi, se refera la Dacia Traiana, confirmând afirmatia lui J. F. Neigebaur ca tricolorul românesc este o mostenire de la începuturile mileniului întâi.

Transmise din generatie în generatie, ele dovedesc, împreuna cu celelalte marturii de cultura materiala, statornicia românilor în vatra în care s-au plamadit ca popor, prin simbioza daco–romana, rezistenta lor în fata urgiei vremurilor si a valurilor succesive ale neamurilor migratorii, lupta neîntrerupta pentru afirmarea idealurilor de unitate si independenta.

Puternic legati de traditiile si marile virtuti ale înaintasilor, românii au pastrat neîntinate, cu demnitatea ce le e caracteristica, vechile culori ale Daciei Traiane (rosu, galben, si albastru). Obligati sa traiasca timp îndelungat despartiti în trei principate – Moldova, Muntenia si Transilvania, au facut din fiecare culoare câte un stindard pentru fiecare principat, expresie a vechimii si dainuirii lor pe pamântul stramosesc, pe care nu l-au parasit niciodata, iar din reunirea acestora pe acelasi drapel, adica din tricolor, simbolul unor grele si necontenite eforturi pentru realizarea unitatii nationale.

Steagul Moldovei, având bourul, pe o parte, si Sf. Gheorghe calare pe un cal alb în lupta cu balaurul, pe cealaltă parte, era de culoare rosie. Faurit probabil de Bogdan I (1359 – 1365), la întemeierea tarii, care a preluat culoarea rosie, transmisa de traditie, din vremea Daciei Traiane, el a fost pastrat identic de urmasii sai în domnie. În timpul lui Ştefan cel Mare (1457 – 1504), steagul era din atlas rosu si avea reprezentat, pe o fata, pe Sf. Gheorghe încoronat de doi îngeri, stând în jilt si cu picioarele supunând un balaur cu trei capete, iar pe cealalta fata era reprodusa stema tarii (capul de bour).

Steagul domnesc al lui Ieremia Movila (1595 – 1606), capturat de Mihai Viteazul, în martie 1601, avea fondul rosu cu o bordura galbena deschisa, iar la mijloc capul de bour.

Calatorii poloni în trecere spre Constantinopol, Samuel Twardowski, la 1622 si Ioan Gnindski, la 1677, îl mentioneaza ca fiind din damasc si din aceeasi culoare rosie. Pe un document emis la 1817 de Scarlat Calimahi (1812 – 1819) se vad în culori doua steaguri rosii. În timpul lui Mihail Sutu (1819 – 1821) pe stindardele Moldovei apare Sf. Gheorghe calare, pe fond rosu. La fel, steagul armatei moldovenesti sub Mihail Sturdza (1834 – 1849) avea bourul în mijloc si în fiecare colt câte un patrat mare rosu, iar cel al lui Alexandru Grigore Ghica (1849 – 1856) era în întregime rosu, cu o cruce albastra în centru.

În Muntenia, steagul cel mare al tarii pe timpul lui Mihail Viteazul (1593 – 1600), descris de cavalerul italian Ciro Spontini, era din damasc galben-auriu, cu vremea decolorat în alb, având la centru o acvila neagra, stând pe o ramura verde de ienupar si tinând în cioc o cruce patriarhala rosie. Acelasi stindard galben–alburiu e mentionat – fara sa fie si descris – de doua stiri de origine poloneza, din 19 si 29 mai 1600, relative la lupta de la Hotin, dintre Mihai si Movila.

Documentele vremii ne vorbesc despre pretuirea pe care a acordat-o ilustrul voievod steagului tarii, în care neîndoilenic vedea întrupata glia stramoseasca, pentru apararea careia lupta. Nici în momentele grele, nici în clipele în care era pusa în cumpana însasi viata sa, Mihai Voievod n-a uitat de steag.

Este semnificativ faptul ca dupa batalia de la Miraslau, din septembrie 1600, cu imperialii comandati de Basta, în care sortii nu i-au surâs, Mihai nu s-a retras de pe câmpul de lupta pâna nu i s-a adus steagul tarii, pe care, strângându-l la piept, l-a luat cu sine.

Acest steag cu câmpul galben, ce „era foarte vechi si privit de romani ca sfânt”, dupa cum precizeaza acelasi Spontoni, fusese „semnul si marca cea mai importanta a Ţării Românesti” sub Neagoe Basarab (1512 – 1521) si Vlad Ţepes (1456 – 1462) si îl însotise pe Mircea cel Batrân (1386 – 1418) si pe voievozii de dinaintea lui pe câmpurile de batalie fiind cu siguranta o mostenire de la Basarab cel Mare (1317 – 1352), care-l primise, la rândul sau, prin traditie, din vremea Daciei Traiane si-l pastrase la întemeierea tarii, ca simbol al legaturilor cu înaintasii.

Salvat de Mihai Viteazul dupa înfrângerea de la Miraslau, el a fost pastrat cu mare cinste si de Radu Şerban (1602 – 1611), ca steag al tarii în vremea domniei sale.

Relatând primirea la Târgoviste a contelui Camillo Cavriolo, trimis de împaratul Rudolf II pentru a duce lui Radu Voda stindardul imperial, o data cu confirmarea titlului de principe al imperiului, tot Spontoni arata ca la marea ceremonie care a avut loc atunci la curtea domneasca, a fost vazut si steagul cel mare al tarii, din damasc galben–alburiu, socotit sfânt, si pe care voievodul a poruncit sa fie purtat înainte.

Datorita asupririi nationale la care au fost supusi de stapânirea maghiara si apoi de cea austro–ungara, românii ardeleni, desi constituiau majoritatea populatiei si erau locuitorii autohtoni ai Transilvaniei, n-au avut posibilitatea sa-si aleaga singuri culoarea drapelului si n-au fost reprezentati printr-un simbol aparte pe steagul si stema principatului, nici în evul mediu si nici în epoca moderna.

Ei au avut, totusi, un simbol propriu, culoarea albastru–azur (cer), mostenita din vremea Daciei Traiane, pe care, daca n-au putut s-o impuna pe însemnele heraclidice ale tarii, datorita împrejurarilor vitrege ale istoriei, au pastrat-o pe stemele de familie si au transmis-o, astfel, din generatie în generatie, ca expresie a vechimii si înfratirii lor cu glia strabuna.

În sprijinul celor de mai sus, mentionam ca în perioada dominatiei maghiare, în timp ce stemele acordate nobililor sasi si unguri au în majoritatea lor culoarea rosie, cele date familiilor de origine româna sunt în exclusivitate de culoare albastru-azur (cer).

Sursa: cersipamantromanesc.wordpress.com

Arborarea tricolorului – un act de înaltă responsabilitate!

1 Decembrie – Ziua Naţională a României – ne oferă imagini cu străzi pavoazate cu însemnele naţionale, Tricolorul fiind omniprezent. Dar, arborarea Tricolorului cere o rigoare deosebită, pe care, mulţi din cei implicaţi în acest act nu o cunosc sau o ignoră.

Aş face o paralelă, firească, dealtfel, între o icoană şi drapelul naţional – Tricolorul fiind o veritabilă icoană a neamului românesc! Şi, continuând, aş spune că, o icoană este aşezată, cu grijă, în poziţie normală – nu răsturnată –, pe peretele de răsărit al camerei, într-o zonă apropiată de tavan şi fără ca, alături, să se aşeze şi elemente decorative incompatibile. Aşa-i? Dar Tricolorul, dacă, şi pe el, îl vedem ca icoană, ca icoană a neamului, atunci, cum îl arborăm?

Problema aceasta ţine de conştiinţa de neam şi de nivelul de educaţie, în general. Nu mai apelez la comparaţii – cu atitudinea faţă de drapelul lor naţional, al francezilor, al englezilor, al americanilor etc. Aţi văzut, în vreo împrejurare, drapelul american arborat cu grupul stelar în poziţie dreapta-jos? Nici pomeneală! Pe tema asta, am văzut într-un film, cum, întreaga acţiune avea ca subiect confruntarea dintre două tabere, într-un fort, pentru a se împiedica arborarea, în poziţie răsturnată, a drapelului american – ceea ce , avea ca semnificaţie capitularea forţelor de apărare ale fortului.

Şi-a pus cineva întrebarea, dintre cei care arborează greşit Tricolorul, ce semnificaţie poate avea aşezarea culorilor sau a poziţiei lăncii, neconformă reglementărilor legislative? Desigur, aceeaşi semnificaţie: umilinţă adusă însemnelor naţionale, deci, un atentat la demnitatea noastră, ca români! Pare un fapt mărunt, pentru unii, să constate abateri de la norma arborării Tricolorului, dar nu e aşa! Pentru a argumenta, voi apela la prevederile legislative!

Drapelul României are formă dreptunghiulară. Lăţimea drapelului este egelă cu 2/3 din lungimea acestuia iar lăţimea fiecărei fâşii de culoare este 1/3 din aceeaşi lungime. Dispunerea culorilor se face începând de la hampă (lance), în următoarea ordine: albastru-cobalt, galben-crom, şi roşu-vermion. Ordinea culorilor se citeşte de la stânga la dreapta. În cazul, în care, culorile sunt aranjate în succesiune verticală, albastrul se poziţionează sus, urmat, evident, de galben şi roşu.

În situaţia în care, odată cu drapelul României, se arborează şi unul sau mai multe drapele de stat străine, drapelul României se arborează astfel:
a) – când drapelul României se arborează alături de un singur drapel de stat străin, drapelul României se va aşeza în stânga, privind drapelele din faţă;
b) – când drapelul României se arborează alături de mai multe drapele de stat străine şi numărul de drapele este impar, drapelul României se va aşeza în mijloc. Dacă numărul drapelelor este par, drapelul României va fi aşezat în stânga drapelului împreună cu care ocupă centrul, privind drapelele din faţă. Toate drapelele de stat care se arborează vor avea dimensiuni egale şi vor fi amplasate la acelaşi nivel (art.8 din Legea nr. 75/1994 şi art.9 din H.G. nr. 1157/2001).

Drapelul României se arborează în mod permanent pe edificiile şi sediile instituţiilor şi autorităţilor publice, instituţiilor de învăţământ şi cultură etc.

Drapelul României se arborează temporar, în locurile publice, cu ocaza Zilei Naţionale şi a altor sărbători naţionale, cu ocazia unor ceremonii etc.

Drapelul României poate fi arborat şi de persoane fizice, la domiciliul lor, precum şi de persoane juridice, altele decât cele precizate anterior.

Conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice răspund, în condiţiile legii, de arborarea şi menţinerea în stare corespunzătoare a drapelului României pe edificiile şi în sediul acestora (art.20 din Legea nr. 75/1994 şi art. 22 din H.G.1157/2001).

Contravenţiile, pentru nerespectarea celor menţionate mai sus, sunt constatate şi aplicate de persoane împuternicie de M.A.I., de prefect şi împuterniciţii acestuia şi se aplică conducătorului instituţiei publice, primarului, preşedintelui consiliului judeţean, precum şi persoanelor fizice sau juridice vinovate de săvârşirea contravenţiei (art.24 şi 25 din H.G. nr. 1157/2001).

Ne întrebăm, în mod legitim, cine şi când va constata şi sancţiona, efectiv, contravenţiile la normele de arborare a Drapelului Naţional – în condiţiile în care, de ani de zile, se constată arborarea neconformă legii, a acestui simbol naţional – la instituţii publice (primării, şcoli, diverse sedii etc.) sau pe artere de circulaţie şi alte locuri publice?

Dar, în primul rând, cine şi când va instrui persoanele cu sarcini în acest domeniu, din fiecare instituţie, pentru cunoaşterea prevederilor legale referitoare la arborarea Drapelului Naţional?

În final, redăm câteva exemple, de cum trebuie şi de cum n-ar trebui să se arboreze Drapelul Naţional.

Sursa: Revista Luceafărul